miercuri, 29 decembrie 2010

Comediantii - Graham Green


Comedianti prin pasivitate sau prin inconstienta cu care devin prizonieri ai unui conflict politic, dublat de unul interior, al negasirii si dezradacinarii. In Haitiul dictatorial al lui Papa Doc Duvallier, Green ne ofera fresca unei caderi in infern, a unei lumi sociale si personale ruinate de violenta si haos. O lume in care planeaza inactiunea, unde personajele sunt impermeabile cauzelor si propriilor cautari, unde cinismul se afla la tot pasul, atat de ieftin si frecvent, intrand in compozitia oricarei stari si miscari umane.

« Cand eram copil, credeam in Dumnezeuul crestin. Viata la umbra lui era ceva foarte serios – il vedeam intrupat in fiecare tragedie. Facea parte din lacrimae rerum ca o figura gigantica intrezarita printr-o negura deasa. Acum, cand ma apropiam de sfarsitul vietii mele, numai simtul umorului imi ingaduia uneori sa cred in El. Viata era o comedie, nici de cum tragedia pentru care ma pregatisem, si aveam sentimentul ca toti cei care ne imbarcasem pe vasul acesta cu nume grecesc eram impinsi de un farsor tiranic spre un deznodamant ultra-comic”.

In atmosfera halucinanta a unui Haiti violent, animat de ritualuri voodoo, de militiile Tontons Macoute, tortura, rom si relatii adultere, Mr. Brown, proprietarul unui hotel de lux cazut in ruina, se lasa antrenat in propria distrugere. Fara directie, idealuri, depeizat, Brown traieste alaturi de Martha (sotia unui ambasador obez) o dragoste obositoare si aproape de boala.

« Ma intrebam vazand-o pe Martha de ce viata noastra semi-comuna avusese atata importanta. Imi parea ca apartinea exclusiv Port-au-Prince, tenebrelor si terorii starii de urgenta, telefoanelor care nu functionau, militienilor Tontons Macoute ascunsi in spatele ochelarilor negri, violentei, nedreptatii si torturii. Asemanatoare anumitor vinuri, dragostea noastra nu putea nici sa se maturizeze, nici sa calatoreasca ».

Finalul ultra-comic pronat de comediantii lui Green nu este pana la urma decat un strigat de disparare, intr-o tristete fara granite, intr-un universal fara rost.

marți, 21 decembrie 2010

Bilant 1


Ianuarie – La Bucuresti, termin teza. Sunt Titania indragostita de primul venit.
Februarie – Intram in anul Tigrului. La Paris depun teza, in jurul meu oamenii se despart.

Martie – La Bucuresti, zilele mele se numara in a nu face nimic. Intr-o parte a lumii, au inflorit copacii.
Aprilie – Libera si totusi in asteptare. Sarbatorim Terra. Un om langa mine.

Mai – Ma pregatesc sa fiu Doctor. Un om langa mine.

Iunie – Sunt Doctor si zilele mele se numara in ore de dragoste. In Puerto Morelos ma gandesc ca pot schimba totul.
Iulie – Terra e in vacanta. La fel si eu, libera ca poemele mele, care traverseaza Atlanticul.

August – Zilele mele se numara in ore de dragoste. De mai mult nu e nevoie.

Septembrie – La fel si asta ajunge.
Octombrie – La Varsovia ma vindec de ore de dragoste.

Noiembrie – Invat ca trecutul trebuie lasat netulburat. Si ca e greu sa schimbi lucruri. Llossa ia in sfarsit Nobelul.

Decembrie – Astept o vreme noua. In lume e Craciunul si anul asta m-am amorezat mult, iar 2011 va fi bine...

marți, 7 decembrie 2010

Povestasul

O carte despre distrugerea triburilor amozoniene, despre traditia lor inghitita de "civilizatorii" in cautare de dominatie si resurse; o carte despre cosmogonii si basme relatate de povestasi, personaje enigmatice ale tribului machiguenga, depozitari ai memoriei colective si garanti ai unitatii unor mici cumunitati disparate si pierdute in selva amazoniana.
Inainte de toate, Povestasul ne arata mitologia unei lumi disparute, a unor oameni pentru care timpul se masoara atat de altfel (nu exista decat multiple inainte si dupa care se confunda si se impletesc), si pentru care moarte nu este decat o plecare, in vederea unei eterne reintoarceri. Oameni fara nume, calandere sau numere, oameni pentru care numai natura si integrarea in ea dau sens existentei umane.

Inainte si ei [oamenii pamantului] stateau linistiti. Soarele, ochiul lor din cer, era nemiscat. Treaz. mereu deschis, privindu-ne, incalzea lumea. Lumina lui, desi puternica, Tasurinchi putea s-o suporte. Nu existau rele, nu exista vant, nu exista ploaie (...) Cei care plecau se intorceau, intrand in sufletele celor mai buni. Asa, nimeni nu murea niciodata

Apoi, Povestasul devine un moment de reflectie asupra distrugerii, evolutiei, supravieturii, ciocnirii de civilizatii:

Ce iluzie sa vrei sa aperi acele triburi, asa cum erau ele, asa cum traiau! In primul rand, acest lucru nu era posibil. Unele mai incet, altele mai repede, toate se contaminau insa de influente occidentale si metise. In plus era oare se dorit o asemenea himerica prezervare? (...) Primitivismul lor ii facea mai degraba victime ale celor mai cumplite jafuri si cruzimi.

De aici cartea se lanseaza implicit intr-o critica temperata a occidentalizarii a triburilor amazoniene, de la exploarea resurselor si a oamenilor, pana la pronarea evangheliei si intruzuinea antropologilor.

Si, mai presus de tot, cartea evoca nevoia oamenilor de a spune povesti, oriunde si in orice timp. Povestasul incanta prin naratiunea sa mitica, iar autorul ne ofera noua istoria tribului machuguenga, de la minunata lui cosmogonie, pana la trista sa disparitie.

Adăugaţi o imagine

In Bucuresti 7 - Voiajul Domnului Perrichon


Voiajul Domnului Perrichon, in regia lui Dinu Cernescu, la Bulandra, e o mostra de esec regizoral. In afara decorului si a luminilor, si a catorva poante rasuflate, spectacolul e o insiruire de poticniri si cabotinism. Putem atipi in voie, piesa chiar ne indeamna la cateva astfel de momente, nu gasim ritm, nici suflu. Dincolo de Irina Manolache, care e plina de umor, niciun alt personaj nu este conturat, iar spectacolul are burti peste burti.

Ce ma perturba insa e modul in care publicul din Romania primeste piesele de teatru, oricare si oricum ar fi ele. Fie bune, exceptionale, fade sau nesarate, spectacolele ridica mereu oamenii in picioare. Ca si cum nu ar mai exista ierarhii. Si asta pentru ca probabil, gustul publicului este necultivat, setat pavlovian la aplauze si festivism.

Daca vreti sa pierdeti timp, sa obosit si sa mai fiti si obligati sa aplaudati in picioare (pt ca altfel, la final, nu se vede scena), mergeti la acest spectacol!