War Photographer

James Nachtwey, unul dintre cele mai puternici fotografi de razboi si situatii de criza. Aici: Cecenia, Kosovo si Afganistan.

Daca vreti mai multe despre el si despre meserie in general, descarcati War Photographer, documentarul lui Christian Frei.

Rogoberta Menchu

Premiu Nobel pt pace in 1993, Rigoberta Menchu s-a nascut in Guatemala, intr-o familie saraca, populatie quiche, si a inceput sa munceasca de la varsta de 5 ani pe plantantii, impreuna cu mama si fratii ei. Unii dintre ei mor din cauza conditiilor infecte de munca, mama este asasinata, iar Rigoberta decide la varsta de 14 ani sa invete spaniola, pentru a putea sa-si spuna povestea. Implicata in apararea drepturilor populatiei indigene din Guatemala, Rigoberta va deveni purtatoarea lor de cuvant in presa americana si europeana si la ONU. Cartea ei, Me llamo Rigoberta Menchú, y así nació mi conciencia, a reprezentat unul din principalele manifeste ale populatiei indigene din Guatemala, in anii 80. Rigoberta Menchu, model de lupta impotriva sistemului, dinauntrul sistemului.

PS: Atropologul american David Stoll pune la indoiala biografia Rigobertei. Dupa el, nu a copilarit pe plantantii, ci intr/un colegiu religios, unde a invatat spaniola. Iar familia ei nu ar fi fost atat de saraca... De interogat! In orice caz, cartea lui Rigoberta Menchu y la historia de todos los guatemaltecos pobres a cauzat o intreaga polemica...

Tot Octavio Paz

NINA
Nombras el árbol, niña.
Y el árbol crece, lento,
alto deslumbramiento,
hasta volvernos verde la mirada.

Nombras el cielo, niña.
Y las nubes pelean con el viento
y el espacio se vuelve
un transparente campo de batalla.

Nombras el agua, niña.
Y el agua brota, no sé dónde,
brilla en las hojas, habla entre las piedras
y en húmedos vapores nos convierte.

No dices nada, niña.
Y la ola amarilla,
la marea de sol, en su cresta nos alza,
en los cuatro horizontes nos dispersa
y nos devuelve, intactos,
en el centro del día, a ser nosotros.

Octavio Paz

Descopar ce-ar fi trebuit deja sa stiu... Octavio Paz, poet mexican de talia lui Neruda, premiu Nobel in 1990...

MAS ALLA DEL AMOR
Todo nos amenaza:
el tiempo, que en vivientes fragmentos divide
al que fui del que seré,
como el machete a la culebra;
la conciencia, la transparencia traspasada,
la mirada ciega de mirarse mirar;
las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba, el agua, la piel;
nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan,
murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba.

Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas,
ni el delirio y su espuma profética,
ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan.

Más allá de nosotros,
en las fronteras del ser y el estar,
una vida más vida nos reclama.

Afuera la noche respira, se extiende,
llena de grandes hojas calientes,
de espejos que combaten:
frutos, garras, ojos, follajes, espaldas que relucen,
cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos.

Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma,
de tanta vida que se ignora y se entrega:
tú también perteneces a la noche.
Extiéndete, blancura que respira, late,
oh estrella repartida,
copa,
pan que inclinas la balanza del lado de la aurora,
pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida.

Rufino Tamayo

Nascut in Oaxaca, Rufino Tamayo face parte din generatia Rivera, Kahlo, Orozco. Influentat de Rivera intr-o prima faza, apoi de Picasso si Braque, va aduce cubismului propria linie, inspirata din simbolurile culturilor precombiene si din viata Mexicului. Cuvantele de ordine: fantasticul, solaritatea si evident indienii.

Intre pictorii mexicani din aceeasi generatie, Tamayo face nota discordanta. Dezangajat politic (desi a cochetat putin cu socialismul, a abandonat militantismul pentru a se dedica in totalitate artei), va fi marginalizat de contemporanii sai mexicani, dezamagiti de pictura fantastica (catalogata drept naiva). Apropiat intr-o prima faza de Rivera, va fi catalogat drept reactionar socialist in Statele Unite si tratat cu suspiciune o buna bucata de vreme.

In ultima decada a vietii (moare in 1991), Tamayo va fi insa recunoscut la nivel international drept unul dintre cei mai importanti pictori ai secolului XX.

Mujeres mexicanas (fantasticas)

Flor Garduno si femeile ei fantastice...descoperite azi, intr-o galerie in Oaxaca. Atat de aproape de inima Mexicului, unde umanul, animalul si vegetalul se impletesc intr-un tot indivizibil...

Leviatan

Leviatanul lui Anish Kapoor la Grand Palais, incursiune in abisurile interioare, in burta pamantului sau a monstrului devorator de suflete....
Pentru mine, senzatia temascalului maya, intalnirea dintre mine si mine...

Maestru al operelor monumentale, la intersectia dintre arhitectura si sculptura, Anish Kapoor ne propune prin Leviatanul o coborare in originea fiintei, cu duplicitatea ei esentiala de monstru si inger...

Lentoarea

In Lentoarea, Kundera ne arata cum omul modern, in goana produsa de revolutia tehnologica, in alergatura determinata de competitie si piată (in toate dimensiunile ei), devine prizonier al vitezei, implicit al consumului, uitand virtutile lui « a trai pe indelete ». Trei planuri se intrepatrund: istoria unui cuplu capturat in viteza secolului XX, povestea unui amor de o noapte trait la relanti in secolul XVIII si prima incursiune in lumea occidentala a unui cercetator ceh imediat dupa 1989 (parcursul lui reflectand o lume intermediara intre viteza lui azi şi dilatarea timpului in secolele trecute).

In acest roman, Kundera de reda lentoarea ca mijloc de a salva savoarea trairii si memoria ei.

Există o legătură ascunsă între lentoare şi memorie, între viteză şi uitare. Să luăm o situaţie cât de poate de banală : un om merge pe stradă. Deodată vrea să-şi amintească ceva, însă memoria nu-l ajută. În clipa aceea, din reflex încetineşte pasul. În schimb, cine vrea să uite un incident penibil pe care tocmai l-a trăit grăbeşte involuntar pasul, vrând parcă să se depărteze de ceea ce, în timp, să află încă prea aproape de el. În matematica existenţală, această experienţă se exprimă prin două ecuaţii elementare : nivelulo lentoarei este direct proporţional cu intensitatea memoriei ; nivelul vitezei este direct proporţional cu intensitatea uitării.

Comediantii - Graham Green

Comedianti prin pasivitate sau prin inconstienta cu care devin prizonieri ai unui conflict politic, dublat de unul interior, al negasirii si dezradacinarii. In Haitiul dictatorial al lui Papa Doc Duvallier, Green ne ofera fresca unei caderi in infern, a unei lumi sociale si personale ruinate de violenta si haos. O lume in care planeaza inactiunea, unde personajele sunt impermeabile cauzelor si propriilor cautari, unde cinismul se afla la tot pasul, atat de ieftin si frecvent, intrand in compozitia oricarei stari si miscari umane.

« Cand eram copil, credeam in Dumnezeuul crestin. Viata la umbra lui era ceva foarte serios – il vedeam intrupat in fiecare tragedie. Facea parte din lacrimae rerum ca o figura gigantica intrezarita printr-o negura deasa. Acum, cand ma apropiam de sfarsitul vietii mele, numai simtul umorului imi ingaduia uneori sa cred in El. Viata era o comedie, nici de cum tragedia pentru care ma pregatisem, si aveam sentimentul ca toti cei care ne imbarcasem pe vasul acesta cu nume grecesc eram impinsi de un farsor tiranic spre un deznodamant ultra-comic”.

In atmosfera halucinanta a unui Haiti violent, animat de ritualuri voodoo, de militiile Tontons Macoute, tortura, rom si relatii adultere, Mr. Brown, proprietarul unui hotel de lux cazut in ruina, se lasa antrenat in propria distrugere. Fara directie, idealuri, depeizat, Brown traieste alaturi de Martha (sotia unui ambasador obez) o dragoste obositoare si aproape de boala.

« Ma intrebam vazand-o pe Martha de ce viata noastra semi-comuna avusese atata importanta. Imi parea ca apartinea exclusiv Port-au-Prince, tenebrelor si terorii starii de urgenta, telefoanelor care nu functionau, militienilor Tontons Macoute ascunsi in spatele ochelarilor negri, violentei, nedreptatii si torturii. Asemanatoare anumitor vinuri, dragostea noastra nu putea nici sa se maturizeze, nici sa calatoreasca ».

Finalul ultra-comic pronat de comediantii lui Green nu este pana la urma decat un strigat de disparare, intr-o tristete fara granite, intr-un universal fara rost.

Povestasul

O carte despre distrugerea triburilor amozoniene, despre traditia lor inghitita de "civilizatorii" in cautare de dominatie si resurse; o carte despre cosmogonii si basme relatate de povestasi, personaje enigmatice ale tribului machiguenga, depozitari ai memoriei colective si garanti ai unitatii unor mici cumunitati disparate si pierdute in selva amazoniana.
Inainte de toate, Povestasul ne arata mitologia unei lumi disparute, a unor oameni pentru care timpul se masoara atat de altfel (nu exista decat multiple inainte si dupa care se confunda si se impletesc), si pentru care moarte nu este decat o plecare, in vederea unei eterne reintoarceri. Oameni fara nume, calandere sau numere, oameni pentru care numai natura si integrarea in ea dau sens existentei umane.

Inainte si ei [oamenii pamantului] stateau linistiti. Soarele, ochiul lor din cer, era nemiscat. Treaz. mereu deschis, privindu-ne, incalzea lumea. Lumina lui, desi puternica, Tasurinchi putea s-o suporte. Nu existau rele, nu exista vant, nu exista ploaie (...) Cei care plecau se intorceau, intrand in sufletele celor mai buni. Asa, nimeni nu murea niciodata

Apoi, Povestasul devine un moment de reflectie asupra distrugerii, evolutiei, supravieturii, ciocnirii de civilizatii:

Ce iluzie sa vrei sa aperi acele triburi, asa cum erau ele, asa cum traiau! In primul rand, acest lucru nu era posibil. Unele mai incet, altele mai repede, toate se contaminau insa de influente occidentale si metise. In plus era oare se dorit o asemenea himerica prezervare? (...) Primitivismul lor ii facea mai degraba victime ale celor mai cumplite jafuri si cruzimi.

De aici cartea se lanseaza implicit intr-o critica temperata a occidentalizarii a triburilor amazoniene, de la exploarea resurselor si a oamenilor, pana la pronarea evangheliei si intruzuinea antropologilor.

Si, mai presus de tot, cartea evoca nevoia oamenilor de a spune povesti, oriunde si in orice timp. Povestasul incanta prin naratiunea sa mitica, iar autorul ne ofera noua istoria tribului machuguenga, de la minunata lui cosmogonie, pana la trista sa disparitie.

In Bucuresti 7 - Voiajul Domnului Perrichon

Voiajul Domnului Perrichon, in regia lui Dinu Cernescu, la Bulandra, e o mostra de esec regizoral. In afara decorului si a luminilor, si a catorva poante rasuflate, spectacolul e o insiruire de poticniri si cabotinism. Putem atipi in voie, piesa chiar ne indeamna la cateva astfel de momente, nu gasim ritm, nici suflu. Dincolo de Irina Manolache, care e plina de umor, niciun alt personaj nu este conturat, iar spectacolul are burti peste burti.

Ce ma perturba insa e modul in care publicul din Romania primeste piesele de teatru, oricare si oricum ar fi ele. Fie bune, exceptionale, fade sau nesarate, spectacolele ridica mereu oamenii in picioare. Ca si cum nu ar mai exista ierarhii. Si asta pentru ca probabil, gustul publicului este necultivat, setat pavlovian la aplauze si festivism.

Daca vreti sa pierdeti timp, sa obosit si sa mai fiti si obligati sa aplaudati in picioare (pt ca altfel, la final, nu se vede scena), mergeti la acest spectacol!

Si in Bucuresti 6 - Block Bach

Spectacolul suna (la trecut) interesant: poveste de dragoste la bloc pe muzica de Bach. Regia (Dabija), coregrafia (Mazilu), dansatorii (Mazilu si Monica Petrica) sunau si ei promitatori. Ei bine, Block Bach la Odeon e dezamagitor. Nu surprinde prin nimic, e static, aproape de plictis, stangaci in dans, artificial iar Mazilu neelastic, ne-reiniventat, cu aceleasi miscari pe care de ani de zile le-a facut rutina.

Cateva momente de sensibilitate anima totusi Block Bach: un dans de amor, in care Monica Petrica e remarcabila si dejunul nedansat al batranei de la bloc, intr-o amiaza insorita de realism socialist. Bucuria unui moment simplu, fara nimic spectaculos, ca atatea altele care ne anima existenta si ne fac vii!

Si in Bucuresti 5 - O noapte furtunoasa

Vreti sa vedeti cel mai tare Rica Venturiano din ultimii ani? Mergeti la Teatrul din Iasi, care a venit zilele astea si la Odeon Bucuresti. Cosmin Maxim e inepuizabil in acest rol: niciun moment de plictis, de eroare; amplu, ultra-contemporan, un fel de cartierist simpatic, cu pretentii intelectuale si sexualitate exteriorizata... E bun!!! Atat de bun ca merita sa luati trenul!!!

Spectacolul in sine are unele hibe: se tipa mult (cam asta e viziunea acum in teatrul romanesc), cativa cabotini, unele glume de closet, care se petrec chiar in closet, Dar se rade!!! Ca de obicei Dabija nu a ratat. Si Petronela Georgescu e randul ei remarcabila in rolul Vetei!

Pentru ea si Venturiano, nu ratati spectacolul!!!

Deodata in adancul padurii

O carte despre si impotriva uitarii. Intr-un sat la capatul lumii, animalele au disparut. Tristetea si teama invaluie noptile acelei mici comunitati, care nu vrea sa-si aminteasca de ce... intrebarile despre trecut sunt tabu, cautarea adevarului interzisa, uitarea uninam institutionalizata... momentul acela, in care animalele s-au retras, ingropat in negare... si alaturi de uitare, o tacere insuportabila, o atmosfera sumbra, o nefericire ca la sfarsit de lume...

La marginea satului padurea si duhul ei, Nehi, par sa ameninte cu adevaruri de nerostit... doi copii, Mati si Maya, traverseaza granita satului si purced in explorarea padurii, a trecutului, a memoriei... o carte despre toleranta, despre nevoia de a cunoaste istoria, de a o asuma... la final nu aflam nimic despre un moment anume, in care ceva remarcabil s-a intamplat, ceva care a determinat plecarea animalelor.

pentru ca raul se instaleaza treptat si devine banal! si aici e cheia acestei carti.

cum as vrea sa scriu III

cum as vrea sa scriu 1

cum as vrea sa scriu

Si in Bucuresti 4 - Google tara mea

Google tara mea - piesa la Teatrul Foarte Mic, de Mihaela Mihailov in regia Alexandrei Badea. O piesa despre discriminare in Romania, cu text bun, dinamic, ofertant, scenografie minimalista, dar puternica, actori.. ei bine, aici e problema...

Radu Iacoban e genial in rolul unui DJ agresiv si obraznic a la Andrei Gheorghe mixat cu Mircea Badea, care provoaca ascultatori in direct sa-si dea cu parerea de ce nu merge tara bine si apoi ii injura ca nu inteleg mersul lumii, adica mersul lui...

Razvan Oprea se descurca onorabil (ramanand totusi rigid) in rolul unui alb ortodox, baiat ascultator al unei familii care ii striga : Eu nu plimb copil negru pe Victoriei, ca eu aici m-am nascut si-aici lumea ma cunoaste. Tu auzi? Zi, auzi?

Si Adriana Butoi induce tristetea prieteniei pierdute, neputinta ipocrita de a trece bariere rasiale sau de status, un fel de plutire intre inocenta si defetism, intre nostalgie si resemnare...

In schimb, Desiree Malonga si Toma Cuzin, care ar trebui sa asigure, intrucat reprezinta personajele cheie ale discriminarii, sunt falsi si neconvingatori. Pe alocuri (ne)performanta lor irita si impiedica reflectia asupra prejudecatilor care cresc in noi si ne construiesc, ne cresc ca maturi, care ne initiaza in rautatea si ipocrizia cotidian-colectiva...

Totusi, nu mi-a parut rau...

Răzvan și cerul. Poezie.ro

Organizăm lumea

tot timpul

și numai lipsa de încredere în noi înșine ne face să

credem că nu suntem în același timp cu toți oamenii care au trăit vreodată

și nu doar oamenii ci și toate formele pe care

conștiința le lasă să fie și le realizează

mereu.

Iar mine și eu ești tu și asta

Ne desface lumea din jurul nostru în feliile unei mandarine

Uneori avem nevoie

să fim duși de mână și mereu

Degetele noastre suntem noi

Aproape

foarte puțin din tot ce sunt eu

de Razvan Tupa

Istoria iubirii

Povestea unei carti care leaga destine, dupa ce vartejul istoriei le-a separat. O carte despre singuratate, cautare de sine, o poveste tragi-comica in care se intrepatrund vocea unui scriitor evreu octogenar, supravietuitor al Holocaustului, Leopold Gursky, si cea a unei pustoaice de 14 ani, care cauta sa surmonteze moartea tatalui sau. Istoria iubirii e o carte ; nu aflam ce e scris in ea, sunt doar pasaje poetice despre etape ale omenirii : epoca sticlei, epoca firului :

« In timpul Epocii de Sticla, toti oamenii erau convinsi ca o parte dintre ei sau dintre ele era extrem de fragila. La unii era vorba de mana, la altii de femur, iar altii credeau ca nasul le era confectiont din sticla. Epoca de Sticla a urmt Epocii de Piatra, ca un amendament evolutiv, care a introdus in relatiile dintre oameni simtul cu totul nou al fragilitatii si care, totodata, starnea si compasiunea »

La multi ani de la scrierea ei, cartea bulverseaza viata Almei ; fata purcede in cautarea personajului principal dupa care a fost botezata. Intr-un alt colt la New York-ului, autorul ei se reapuca de scris, resuscitand Polonia anilor ’30, dragostea pierduta, povestea unui fiu care a crescut fara el :

« Uneori gandeam ca ultima pagina din cartea mea va fi si ultima zi din viata mea, si ca atunci cand se va sfarsi cartea ma vois farsi si eu, o rafala puternica de vant va matura camera, luand paginile si raspandindu-le, si cand aerul se va limpezi de falfaitul filelor albe, in camera se va instapani din nou tacerea si scaunul pe care sezusem eu va fi gol »

O carte despre modul in care o carte poate schimba viata oamenilor. O reflectie asupra golurilor, fracturilor si tacerilor pe care le regasim in orice existenta umana. Si mai presus de tot deviza: “iubirea e mai puternica decat pierderea”, caci :
« In singuratatea mea ma consoleaza gandul ca usile omenirii, oricat de zavorate ar fi, mi se deschid inainte »