Peste zapoteci si mixteci au venit, undeva prin 1300, aztecii (sau mexica). Oameni ai Azatlanului, taram mitic niciodata identificat (unii il plaseaza intr-o insula din vestul Mexicului, dar nimic nu e sigur), aztecii s-au asezat initial, « condusi de o pasare colibri » in actualul Ciudad de Mexico, fondand Mexico-Tenochtotlan, care urma sa devina pe la 1500 cel mai mare oras al lumii (300.000 de locuitori, mai mult decat in Paris sau Constantinopol). Dupa ce peiscuitul si vanatoarea nu le-au mai ajuns, aztecii s-au facut razboinici, inaintand incet, incet, de fapt destul de repede, pe intreg teritoriul actual al Mexicului, punand bazele unui imens imperiu si supunandu-i, mai mult sau mai putin, pe zapoteci, mixteci, mayasi si altii…
Popor razboinic, aztecii au facut din cucerirea altor teritorii un adevarat cult, care mergea mana in mana cu ritualurile lor de glorificare a zeilor. Dincolo de nevoia de resurse, razboiul insemna human ressources, adica recrutare pentru sacrificiile umane destinate diversilor zei. Nasterea omului trebuia marcata de o adorare constanta a creatorilor, iar principala ofranda era sangele. Mai intai propriul sange, de aici cultura piercingului, apoi sangele altora si mai ales inima altora, care era smulsa pe viu si oferita, cat inca mai palpita, divinitatilor. Asa ca, de exemplu, in Mexico-Tenochtotlan, in 17 ani (intre 1486-1503) 20.000 de mii de prizonieri au fost sacrificati numai in cinstea zeului Soare… Barbari rau am putea spune… Dar ce sa facem daca aveau un puternic cult al mortii, care nu se aplica doar altor triburi ci si lor insisi. Astfel, in fiecare an, un tanar era ales, purificat, devenind vocea zeilor si fiind sacrificat apoi, dupa 12 luni de viata de huzur, in bucuria generala, moartea sa reprezentand suprema onoare la care aspira intreaga comunitate… Barbari si bizari…
Dar, dincolo de asta, aztecii au lasat in urma arta, literatura (pacat ca au ars-o masiv spaniolii), minunate piramide (multe rase si ele de aceeasi spanioli) si mai mult, un model de oras similar Romei antice, prin baile publice (da, aztecii se spalau in fiecare zi si au fost de-a dreptul dezgutati de jegul conchistadorilor), bibliotecile si centrele lor de creatie.
Si totusi, predilectia lor pentru razboi, sange si sacrificii umane le-a adus multi dusmani, unii dintre ei facand alianta cu spaniolii si contribuiand la caderea imperiului aztec si la desparitia acestei civilizatii…
luni, 26 decembrie 2011
vineri, 23 decembrie 2011
Tot Octavio Paz
NINA
Nombras el árbol, niña.
Y el árbol crece, lento,
alto deslumbramiento,
hasta volvernos verde la mirada.
Nombras el cielo, niña.
Y las nubes pelean con el viento
y el espacio se vuelve
un transparente campo de batalla.
Nombras el agua, niña.
Y el agua brota, no sé dónde,
brilla en las hojas, habla entre las piedras
y en húmedos vapores nos convierte.
No dices nada, niña.
Y la ola amarilla,
la marea de sol, en su cresta nos alza,
en los cuatro horizontes nos dispersa
y nos devuelve, intactos,
en el centro del día, a ser nosotros.
Nombras el árbol, niña.
Y el árbol crece, lento,
alto deslumbramiento,
hasta volvernos verde la mirada.
Nombras el cielo, niña.
Y las nubes pelean con el viento
y el espacio se vuelve
un transparente campo de batalla.
Nombras el agua, niña.
Y el agua brota, no sé dónde,
brilla en las hojas, habla entre las piedras
y en húmedos vapores nos convierte.
No dices nada, niña.
Y la ola amarilla,
la marea de sol, en su cresta nos alza,
en los cuatro horizontes nos dispersa
y nos devuelve, intactos,
en el centro del día, a ser nosotros.
Etichete:
mexic,
nimicuri zilnice,
personaje
Octavio Paz
Descopar ce-ar fi trebuit deja sa stiu... Octavio Paz, poet mexican de talia lui Neruda, premiu Nobel in 1990...
MAS ALLA DEL AMOR
Todo nos amenaza:
el tiempo, que en vivientes fragmentos divide
al que fui del que seré,
como el machete a la culebra;
la conciencia, la transparencia traspasada,
la mirada ciega de mirarse mirar;
las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba, el agua, la piel;
nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan,
murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba.
Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas,
ni el delirio y su espuma profética,
ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan.
Más allá de nosotros,
en las fronteras del ser y el estar,
una vida más vida nos reclama.
Afuera la noche respira, se extiende,
llena de grandes hojas calientes,
de espejos que combaten:
frutos, garras, ojos, follajes, espaldas que relucen,
cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos.
Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma,
de tanta vida que se ignora y se entrega:
tú también perteneces a la noche.
Extiéndete, blancura que respira, late,
oh estrella repartida,
copa,
pan que inclinas la balanza del lado de la aurora,
pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida.
MAS ALLA DEL AMOR
Todo nos amenaza:
el tiempo, que en vivientes fragmentos divide
al que fui del que seré,
como el machete a la culebra;
la conciencia, la transparencia traspasada,
la mirada ciega de mirarse mirar;
las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba, el agua, la piel;
nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan,
murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba.
Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas,
ni el delirio y su espuma profética,
ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan.
Más allá de nosotros,
en las fronteras del ser y el estar,
una vida más vida nos reclama.
Afuera la noche respira, se extiende,
llena de grandes hojas calientes,
de espejos que combaten:
frutos, garras, ojos, follajes, espaldas que relucen,
cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos.
Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma,
de tanta vida que se ignora y se entrega:
tú también perteneces a la noche.
Extiéndete, blancura que respira, late,
oh estrella repartida,
copa,
pan que inclinas la balanza del lado de la aurora,
pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida.
Etichete:
mexic,
nimicuri zilnice,
personaje
marți, 20 decembrie 2011
duminică, 18 decembrie 2011
un fel de tristete
momente de tristete, oboseala amestecata cu alcool, cu putina singuratate, un soi de chagrin d'amour... calatoria e facuta sa fie asa, cu intalniri si separari, cu unele distante care se traverseaza repede si altele care in final se pun intre oameni, distante mai intai geografice, apoi interioare... felul asta de tristete face parte din calatorie. e inevitabil, ca in orice bucata de viata. doar ca se petrece cu viteza mai mare. un shortcut, atat al bucuriei, cat si al trecerii ei...
e liniste si fosneste pacificul. iar tot ce-mi spun e ca singura mare tristete se afla in absenta dorintei. restul e doar viata...
e liniste si fosneste pacificul. iar tot ce-mi spun e ca singura mare tristete se afla in absenta dorintei. restul e doar viata...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)