prezent

uneori citesc scrisori vechi, randuri de acum multi ani, pagini de acum mai putini ani. in marea majoritate a timpului ma intreb ce-am cautat acolo, cum de n-am plecat mai devreme, de ce am iubit, de ce nu... rememorez inert iubiri care n-au stiut nici sa se maturizeze, nici sa calatoreasca... si totusi, in noianul ala de randuri, gasesc mereu o alaturare de cuvinte, poate una singura, dar suficienta: ca doua respiratii aglutinate, ca o ploie calda si neteda care te cuprinde usor si te-invaluie in tandrete. si atunci imi spun ca stiu ce-i de facut: sa prelungesc, sa cresc prezentul, sa-nvat cum sa-l maturizez si sa-l fac sa calatoreasca.