Autoportretele Francescai Woodman sunt cel mai puternic univers poetic pe l-am gasit in ultima vreme. Rasuna din el cautarea si deopotriva fuga de sine, erotismul ca evadare din realitate, paradoxul unui cinism romantic. Imaginile povestesc insingurarea umane si neasumarea de sine. Umbre, suvite de par, blur-uri voaleaza fata acestei tinere, a carei viata se poarta intr-o lume interioara care nu relationeaza decat cu spatii vidate de alte sufluri umane. Respiram aici misterul si povara dualitatii noastre, fragmentarea sensurilor si dedublari dureroase ale eu-lui. Totul sub semnul unei treceri imuabile, intr-un spatiu ros de batranete si singuratate. Unica solaritate : dizolvarea temporara intr-o lume fantastica, dizlocata de precaritatea cotidianului.
Uneori, intre pauze de fericire, Francesca Woodman sunt eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu