luni, 22 septembrie 2008

ieftin

M-am trezit iar ranjind. Asta e apoteoza noptii: dimineata colorata in zambete. Bucuria mea care straluceste in surasul celuilalt.
Hai, dati cu pietre, dar fericirea e atat de ieftina.

sâmbătă, 20 septembrie 2008

pictura naiva II

Imi place ziua la bordel
Ca sunt peltic, grasut si chel
Acolo viata imi priieste
Caci la femei sunt mare peste

Cu latex alb si abajur
Se unduie la mine-in jur
Grasane dulci de catifea
Suave, maica-mea sadea

Mai beu un gat, mai scot un ban
Mi-o trag in dulcele can-can
Si plang in hohote sau lin
Ca fericirile nu vin

Si la final cu-un bici patrat
Stau pe trotoar la agatat
Minore, babe sau pestrite
Le tai pe toate in suvite

M-am dus acum de tot la bar
Ca n-am un chior ca sa ma car
Spre lucruri fine si alese
Si n-am nici vise ca sa-mi pese

marți, 16 septembrie 2008

consolare


Cu asta ma consolez cand septembrie ploua a noiembrie. E mai reconfortant sa te iubesti in mohorelile bucurestene, decat in noptile desertice ale marocului. nu de alta, dar frigul e mai simpatic decat nisipul vantuit prin trupuri.
asa m-am gandit azi.

joi, 11 septembrie 2008

costa rica


acum as vrea sa fiu in fotografie. dar ajung eu prin februarie. intre timp, ma duc la film.
hai noroc!

marți, 9 septembrie 2008

necajita

sunt necajita:)) sunt lucruri pe care nu stiu sa le gestionez: articole rau-voitoare, interpretari tendentioase, scoatere din context si reconfigurare distorsionata a unor abordari, poate si faptul ca nu stiu cum sa repar niste greseli cand totul a iesit deja de sub tipar. nu sunt pregatita pt balaurii astia care scuipa foc.
asa ca sunt putin cam varza. dar trece, nu?

sâmbătă, 6 septembrie 2008

leganare filmica

Am vazut astazi o scena epocala: de-fascizarea lui Beethoven si a Odei Bucuriei! Italienii astia sunt totusi geniali in ridicolul si auto-ironia lor. Fratele meu e fiu unic mi-a dat o dulce leganare filmica.

luni, 1 septembrie 2008

No man's land

Am trait un soi de bizarerie incantatoare. Pentru prima oara, un oras care odata a fost al meu, mi s-a deschis ca un no man’s land, eliberat de memorie, fara vreo proiectie a viitorului. Madlenele proustiene n-au aparut in niciun peisaj, nicaieri pe strazile haladuite odinoara, in barurile in care m-am pierdut, nici macar in casa in care am locuit si am iubit. Vag, reverberarea unei amintiri punctuale aducea pentru o secunda umbra vaga a nostalgiei. Dar se stingea imediat, intr-o stare de nelamurire : chiar nu mai ramasese nimic din mine, cea care traise aici in 2001? Si cum se poate sa traiesti prezent continuu intr-un loc plin de istorie personala?
Pentru prima oara, intoarsa la Roma, oamenii erau si ei intr-o stare de tranzitoriu: intre Darfur si Kinsasha, intre Berlin si Balcelona, intre Bucuresti si Paris, eram cu totii niste pasageri ai Romei. Absenti ai orasului, locuiam insa cu intensitate prezentul nostru comun, soliditatea unor legaturi care transgresasera timpul. Doar asta nu se schimbase : neobosita bucurie de a rade langa celalalt, lejeritatea de a fi cu el, dorinta de a-i integra lumea, capacitatea de a o intelege. Noptile si-au luat cursul lor matinal in terasele romane, vinul si grapa si-au facut efectul, plaja s-a deschis trepidanta, si mai ales, m-am incarcat cu o lume noua, plina de istoria unor spatii si oameni pe care probabil n-am sa-i traiesc niciodata.
Si a fost atat de bine !