No man's land

Am trait un soi de bizarerie incantatoare. Pentru prima oara, un oras care odata a fost al meu, mi s-a deschis ca un no man’s land, eliberat de memorie, fara vreo proiectie a viitorului. Madlenele proustiene n-au aparut in niciun peisaj, nicaieri pe strazile haladuite odinoara, in barurile in care m-am pierdut, nici macar in casa in care am locuit si am iubit. Vag, reverberarea unei amintiri punctuale aducea pentru o secunda umbra vaga a nostalgiei. Dar se stingea imediat, intr-o stare de nelamurire : chiar nu mai ramasese nimic din mine, cea care traise aici in 2001? Si cum se poate sa traiesti prezent continuu intr-un loc plin de istorie personala?
Pentru prima oara, intoarsa la Roma, oamenii erau si ei intr-o stare de tranzitoriu: intre Darfur si Kinsasha, intre Berlin si Balcelona, intre Bucuresti si Paris, eram cu totii niste pasageri ai Romei. Absenti ai orasului, locuiam insa cu intensitate prezentul nostru comun, soliditatea unor legaturi care transgresasera timpul. Doar asta nu se schimbase : neobosita bucurie de a rade langa celalalt, lejeritatea de a fi cu el, dorinta de a-i integra lumea, capacitatea de a o intelege. Noptile si-au luat cursul lor matinal in terasele romane, vinul si grapa si-au facut efectul, plaja s-a deschis trepidanta, si mai ales, m-am incarcat cu o lume noua, plina de istoria unor spatii si oameni pe care probabil n-am sa-i traiesc niciodata.
Si a fost atat de bine !