De ce mi-a placut BECKETT si mi-e indiferent azi

Nu cred in ostilitatea universului, nici in absurditatea lui. Tot ce vreau pot sa am. Tot ce-mi doresc mi se-ntampla, chiar daca uneori prea tarziu. Hazardul nu exista decat in masura in care il construiesti singur. Deterministii ma plictisesc.

La Beckett imi placea pe vremuri sfarseala pe care o da inutilitatea asteptarii. Azi stiu ca nu asteptarea e sensul, ci actiunea. Asteptarea e o balta care lasa loc emotiei trecutului si transfigureaza viitorul in sensul lucrurilor deja intamplate. Vladimir si Estragon se mutileaza in asteptare. Nenumitul se auto-reduce la stadiul de larva si crede ca numai cuvintele ii pot asigura supravietuirea. Hamm il injura pe Dumnezeu care a murit si Clov vede peste tot o singuratate gri.

Prefer mutilarea lui “a fi azi”. Nu exista nimic mai artistic decat a trai.

Inainte imi placeau cartile cu fiinte esuate in nu stiu ce naufragiu cosmic, ingramaditi in propriile bule de nesperanta, ghilotinati de nefericire ingropati inainte de viata. Omul lui Beckett, cu deriva si grotescul lui, imi parea atunci fermecator. Azi nu-l gasesc decat ridicol si ireal. Acesti eroi rataciti in propriul derizoriu, care nu regreta si nu doresc nimic, resemnate jucarii ale destinului, neputinciosi in a se sustrage de la mizeria conditiei umane, toate astea sunt acum stangacii ale nimicului.

Iar cand imi dau din cand in cand tarcoale (nimeni nu e perfect), cand ma tenteaza cu imaginea vietii ca forma de regresie inceputa la nastere, atunci ma duc sa ma joc cu orice-mi iese in cale, sa ma bucur ca am bicicleta, ca-mi stralucesc ochii cand pap cirese, ca prietenii mei poarta in ei visele lumii, ca n-am sa fiu niciodata singura, ca nu vreau sa mor.